Toti avem probleme, dificultăţi şi de multe ori în primele raze ale dimineţii nu vedem nimic altceva decât perspectiva înecată în incertitudine şi nesiguranţa vieţii. Ridicăm capul şi mergem mai departe, pe drumuri neştiute, multe dintre ele zadarnice în căutarea a ceea ce nouă, de multe ori, ne place să numim „un suflet cald”.
Emoţii, sentimente, furie, toate se adună zi după zi. Paradoxul apare atunci când ne gândim că, deşi trăim într-un oraş alături de alte milioane de oameni, ne simţim singuri. Singuri într-o lume grăbită, pragmatică, aproape mecanică. Rupţi de valori, de natură, de noi înşine, mulţi nu reuşim să găsim ceea ce a început să devină un fel de „rara avis” în zilele noastre, şi aici mă refer la prietenie…, la acel sentiment cald, pe care îl ai atunci când poţi să împărtăşeşti celui de lângă tine intimitatea gândurilor şi a trăirilor tale. Suntem atât de diferiţi şi totuşi atât de apropiaţi în nevoi, în trăiri, în speranţe.

Privesc oraşul în mişcare, oamenii prinşi în ceea ce filosofia orientală numea „maya”, iluzia vieţii şi, mă întreb câţi dintre noi au un prieten adevărat, câţi dintre noi sunt cu adevărat ascultaţi.
Deşi nu pare, ascultarea este unul dintre cele mai dificile lucruri, pentru că ascultarea adevărată nu se face cu mintea, ci cu inima, este un act intim, aproape sacru. A-ţi deschide sufletul, a arăta o parte din ceea ce eşti tu cu adevărat, reprezintă un dar, poate cel mai autentic pe care oamenii şi-l pot face unul altuia. Societatea în care trăim ne-a desprins însă de esenţa noastră, de calitatea de oameni cu suflet şi ne-a împins într-o lume a conceptelor, a etichetelor mentale, a analizelor şi a rezultatelor imediate, cuantificabile.
Ascultarea a devenit ceva necesar în sensul de a putea trage rapid o concluzie sau a putea pune o etichetă. Însă este un lucru teribil de trist să vezi cum cei de lângă noi, aproape fără să clipească şi fără să prindă esenţa încep să ne dea sfaturi, să ne spună cum văd ei rezolvarea, să ne certe sau să ne reproşeze, uitând esenţa ascultării.
Ascultarea în sine este un act terapeutic, ascultarea cu inima este adevărata ascultare. Atunci ar trebui să fii prezent, să fii acolo şi nimic din ceea ce eşti tu să nu compare, să nu evalueze şi să nu se erijează într-un cunoascator care rapid să fabrice „reţeta fermecată a ieşirii din criză”.
Deschide-ţi inima şi ascultă, în primul rând ascultă. Iar dacă cu adevărat îţi doreşti să-ţi ajuţi prietenul poţi încerca una dintre tehnicile care îţi aduc rapid ameliorarea considerabilă a capacităţii de ascultare şi asta fără a fi nevoie să ajungi psiholog.
Metoda a fost dezvoltată de Stuart şi Liberman, un psiholog şi respectiv un medic de familie din New Jersey. Tehnica lor constă în cinci întrebări, care ne pot face să auzim ce nu am auzit niciodată, apropiindu-ne astfel de oamenii care contează cel mai mult în viaţa noastră: iubiţi, părinţi, copii, prieteni. Metoda se numeşte „CEDFE”.
C – „Ce s-a întâmplat?”. Este foarte important să putem stabili o conexiune cu persoana care se află în faţa noastră şi pentru a reuşi trebuie mai întâi că ea să povestească ce i-a produs atâta suferinţă, fără să o întrerupem, fără să intrăm în detalii.
E – „Emoţia”. Orice lucru care ne afectează trezeşte în noi o emoţie puternică, şi o întrebare de genul „ Ce emoţie ai simţit?” s-ar putea să ne dezvăluie lucruri surprinzătoare.
D – „Dificultate maximă”. Este demonstrat şi testat de mulţi ani în cabinetele de psihoterapie că cea mai bună cale de a înţelege emoţia şi durerea cu care ne confruntăm este să coborâm până în adâncul ei. Numai de acolo, aducând lumina putem să înţelegem şi să integrăm evenimentele neplăcute ale vieţii noastre. Chiar dacă pare că punem degetul pe rană, putem întreba „Care a fost lucrul cel mai dificil al experienţei”?
F – „Face faţă”. După ce emoţia a fost eliberată, o întrebare de genul „Ce te ajută să Faci Faţă?” poate scoate la lumină resursele pe care fiecare le are şi cu care poate mult mai uşor să înfrunte situaţia.
E – „Empatie”. Este întoteauna util ca la sfârşitul unei discuţii să ne exprimăm sincer sentimentele pe care le-am avut în timp ce ascultăm, ce stări şi sentimente am împărtăşit cu persoana din faţa noastră.
Ştiu că poate părea simplist, că o altă „reţetă magică”, gen „5 paşi spre fericire” însă această metodă poate fi considerată ca fiind doar un reper de comportament.
Mi-am dorit să înţelegem că ascultarea presupune mult mai mult, este o stare de spirit, este o altă atitudine. Ascultarea înseamnă inima mea alături de inima ta.
Învaţă să asculţi cu inima !
Cristian Manea – Psiholog